Viața ar putea fi un cântec al Sulamitei, dacă marile orgolii nu ar duce la orbire, astfel încât „ISTORIA să își bată joc de oameni…, istoria care, în momente de neatenție umană, poate distruge”.
Istoria nu e doar o succesiune de evenimente; este și modul în care un anumit eveniment se reflectă în conștiința oamenilor, le schimbă statutul ontologic.
„Un secol de ceață”, de Matei Vișniec, o carte care prezintă un secol de istorie recentă, istoria ca fatalitate, dar și ca joc al hazardului. O istorie capricioasă și malițioasă, ce nu se lasă înțeleasă la timp, datorită imensului ei potențial criptic, care „își bate joc de oameni”, după cum autorul însuși remarcă de multe ori în carte, ca un didactic laitmotiv.
Scrutând ororile lumii, jocul apocaliptic al vieții și al morții în deșertul de cenușă al utopiilor negre, care au marcat secolul 20, autorul ne oferă un tablou al unui secol în care o ceață ideologică densă învăluie minți, declanșează reflexe atavice, provoacă marile nenorociri ale umanității, represiunea politică, totalitarismul, dictatura, expresie, uneori, a insuportabilei ușurătăți ale ființei, ale inconturnabilelor cataclisme pe care o aceasta le poate realiza: războiul, foametea, epidemia.
„Un secol de ceață” este un roman de care literatura română (și cea universală) avea nevoie, un roman despre potențialul letal al utopiilor ce se insinuează profund și distrugător chiar în mințile cele mai subtile și sufletele cele mai generoase. Nu este o ficțiune istorică, după cum chiar M. Vișniec spune („pentru că bazele de plecare sunt reale”), ci mai ales o cronică a unui secol, cu personaje transfigurând oameni care au existat și există încă în proximitatea autorului, personaje întrețesute în narațiunea vie a cărții. Este romanul care arată cum soarele a fost (și încă mai pare a fi) eclipsat de ,,ceața” densă, care a făcut ca drumul neted spre normalitatea vieții să devină colțuros. Este nu numai o remarcabilă operă de literatură, ci și un document, cu interviuri, cu personaje implicate direct în dramele prezentate, cu elemente desprinse din arhive, recent desecretizate, o imagine bine conturată, profund detaliată, despre evenimentele dramatice ale secolului 20. Este un demers cognitiv despre acceptarea utopiilor, despre „ceața” sub care acestea s-au petrecut, în lume, în Europa, dar mai ales în România, greu încercată, după 1945, de ISTORIE, cea care, evident, de multe ori, iși bate joc de oameni.
Scriind despre dilemele și angoasele generației sale, Matei Vișniec evocă momente astrale, exprimând trăiri care l-au marcat. Atât în copilărie, când, prin anii șaizeci ai secolului 20, începea spontan să ințeleagă ce se întampla dincolo de realitatea care i se infățișa și pe care o percepea inocent cu ochii și sufletul copilului din orașul R din nordul țării, cât și mai târziu, când putea să coreleze surse care să-i ofere imaginea completă, cultural și politic, a ceea ce se întâmpla în lume, în lumea liberă, dincolo de cortina de fier, o lume ce funcționa după legi naturale, ca rezultat a secole de istorie efervescentă, activă. (Se va refugia fizic și cultural în Franța, menținând eteric legătura inefabilă cu lumea de acasă, din orașul R, din nordul țării). Scriind, autorul își eliberează emoțiile, prin variate modalități de exprimare artistică, care îi vor permite să abordeze în alt mod, cu noi premize, dilemele care se iveau în lungul drum al devenirii și desăvârșirii artistice („cu mențiunea, lăsată moștenire de la vechii greci, că doar problemele au soluții, nu și dilemele”).
„Un secol de ceață” este un roman al recuperării unor realitați, pentru a nu fi uitate și, mai ales, pentru a nu fi repetate. O incursiune în secolul trecut și, în parte, în cel prezent, deja plin de evenimente bulversante (epidemia de Covid 19, apariția și utilizarea inteligenței artificiale, fenomenul migrației românilor spre Occident).
Este o carte despre utopia comunistă vazută din trei perspective: a represiunii comuniste în lume, dar mai ales în România, odată cu implantarea acestuia de către armata roșie, din perspectiva copilăriei autorului, petrecută în regimul comunist deja consolidat, ca și din perspectiva existenței autorului în mediului intelectual francez, în care a ajunge ca refugiat politic.
Instalarea comunismului în România este descrisă în prima parte a cărții, punându-se accent pe încercarea de integrare în noul sistem politic a țăranilor proprietari de pământ agricol, în vederea colectivizării forțate. O integrare care în opinia și în practica noii puteri, nu se putea realiza dacât prin reeducare penitenciară, în lagăre de muncă forțată, în Băragan și în Dobrogea. Noua putere conștientiza pericolul „libertății” țăranilor, libertate conferită de cerul înstelat de deasupra lor și de intrinseca lor lege morală.
Când, la începutul anului 1913, Leoninul și Pictorul se întâlnesc întâmplător la Viena și își vorbesc ca doi oameni cumsecade, într-un complezent și aparent inocent dialog, într-un schimb de idei cu iz filozofic, soarele încă strălucea pe cerul lumii. Când cei doi se prezintă, Iosif și Adolf, cititorul capătă un explicabil frison.
Doar puțin mai târziu, în 1916, la Zurich, un alt personaj malefic al istoriei, se ,,contamina” morbid cu „mutantul” malign al unei idei culturale de un radicalism fermecător, mișcarea artistică de avangardă DADA, fondată de poetul român Tristan Tzara. Ironia istoriei, care, evident deja, uneori își bate joc de oameni, avea să răstoarne cu totul orice intenție a conducătorului revoluției bolșevice, pentru a se ajunge, în final, la tragedii umane inimaginabile, la deșertul de cenușă în care timp de zeci de ani se va desfășura implacabilul joc al vieții și al morții, mai intâi în Rusia și apoi într-o mare parte a lumii. În tot acest timp, în lumea capabilă să contracareze răul, idioți utili își ingroșau platoșa mentală, se complăceau în tăcere vinovată.
Dar dincolo de narațiune, dincolo de evenimentele și personajele prezentate, dincolo de codul lor existential, ,,Un secol de ceață” impresionează prin rezolvare stilistică, prin inovațiile literare de mare curaj, dar și de mare eficiență plastică, ce dau expresie lucrării. Se produce glissando-ul subtil și sublim de la real la fantastic, uneori la absurd, de la figurativul cel mai intuitiv la abstactul metafizic, de la tonul grav la cel ironic, de la sarcasm la satiră voalată. De multe ori alunecarea în oniric, în halucinație, este greu perceptibilă, noua ,,realitate” dezvăluind noi fațete ale personajelor sau ale contextului istoric prezentat.
Întâmplări semnificative, personaje reprezentative se împletesc în spațiul narativ al romanului, în care realul, concretul se intercalează cu imaginarul, cu oniricul, pentru a evidenția, stările angoasante în care plutesc unele personaje. Firescul sau absurdul, după caz, definesc un eveniment, o stare de fapt. Atunci când mintea îți joacă feste și simțurile i se supun docil, elementele înregistrate nu par să mai aibă legătură cu realitatea, ca în unele nuvele ale lui Caragiale, ca la G. G, Marquez sau ca în povestirile fantastice ale lui M. Eliade. Există un pas mic până la absurdul ce definește mai profund o situație, un personaj…
…Kiss me, kiss me as it were the last time, auzea în plină noapte, unul din activiștii, în misiune, la spitalul de boli mintale din orașul R din nordul țării, remarcând vizionarea celebrului film „Casablanca”, cu binecunoscuta replică, de către pacienții spitalului așezați cuminți în fața ecranului, îmbrăcați toți în impecabile pijamale albe și încălțați confortabil în papuci de casă de culoare roșie…, învăluit, de fapt, de halucinațiile atât de derutante chiar și pentru personalul spitalului.
La fel se întamplă și cu tânărul activist comunist, care ajunge, în misiune, în ținutul misterios al huțulilor, de pe muntele vrăjit al acestora. La întoarcere, pierderea contactului cu realitatea îl face pacient al aceluiași spital de boli mintale. Halucinațiile acestui tânăr, despre ținutul idilic, despre povestea sa de dragoste cu o fată huțulă, întinsă „în timp”, au romantismul încântător și erotismul pur din „Cântarea Cântărilor”. Sunt poet, sunt activist, dar sunt îndrăgostit, ar spune tânărul pacient, parafrazând celebrul citatbiblic. „nigra sum, sed formosa”.
În mod direct sau alegoric, este prezentat modul de gândire al unei părți a intelectualității franceze, prin reflecțiile savuroase și pline de conținut ale simpaticilor pitici de grădină din preajma personajelor în discuție. „Nu există pe pământ țară cu mai multă libertate decât Franța. Păcat doar că nu a cunoscut comunismul”, își spuneau piticii de grădină de la casa lui Vincent, un intelectual francez cu serioase convingeri comuniste, observându-și stăpânii și pe musafirii acestora. „Poate că Marx și-a elaborat doctrina gândindu-se la noi, piticii de grădină, și nu la oameni.”
Ceața mondială sub care s-au produs evenimentele dezastruoase ale secolului a avut la un moment dat și o surprinzatoare… nocivitate ideologică, atunci când în România comunistă este anunțată moartea lui Stalin. Relatarea evenimentului este un amestec de real cu fantastic. Grotescul unor pasaje are un caracter fabulos și neverosimil, în manieră suprarealistă cu imagini care trimit vizual la cinematografia bunueliană sau la celebrul și titratul „Hotel de lux”, al lui Dan Pița, premiat la Festivalul de film de la Veneția (cap 43 al cărții).
…Și, ca un omagiu adus simplității vieții, care transcende secole, românul Gică, le clochard sans domicile fixe de Paris, (adică boschetarul carel, prin contemplare, și-a transformat convingerile în premize, ca drum spre iluminare), ne ține o veritabilă lecție de înțelepciune și modestie, despre lucrurile mici, dar care contează, despre calea spre înțelegere a realității în care trăim, exprimând divina concluzie, life is a birdsong. Viața poate într-adevăr să fie un cântec al Sulamitei…
Un articol realizat de prof. Viorel Chirica.
