Pe 1 aprilie 1941, trupele sovietice au executat fără milă aproximativ 3.000 de români, locuitori de pe Valea Siretului, care încercau să scape de teroarea instaurată în Bucovina de Nord după anexarea acesteia de către URSS, în 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, și să se întoarcă în România.
La începutul anului 1941, trupele NKVD (ale Ministerului de Interne al Uniunii Sovietice) au lansat zvonul potrivit căruia sovieticii ar fi permis trecerea graniței către România. Românii știau că pentru germani și polonezi se deschiseseră frontierele, aspect ce le-a dat curaj. Astfel, pe 1 aprilie 1941, în ziua de Paști, bucovineni proveniți din 43 de localități ale Văii Siretului s-au adunat pentru a-și manifesta solemn dorința de repatriere.
Pe doi kilometri se întindea coloana românilor care în cea mai importantă zi de sărbătoare a creștinilor au plecat spre casă, fiind încredințați că nu vor mai fi opriți. Rosteau rugăciuni, intonau cântece patriotice și religioase, purtau prapuri, icoane și cruci, steaguri ale României și un steag alb uriaș.
„La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid”, povestește Gheorghe Mihailiuc, unul dintre supraviețitori, în cartea „Dincolo de cuvintele rostite”.
La Fântâna Albă, la aproximativ 3 km de graniță, în calea lor au apărut grănicerii sovietici, care i-au somat să se oprească. Cei peste 3.000 de români au ignorat avertismentul. Grănicerii, înarmați cu mitraliere și săbii, au deschis focul și au început să îi „secere” pe români. Pe o parte dintre cei care au supraviețuit inițial, i-au urmărit și ucis. Pe alții i-au torturat fără milă și îngropat de vii.
„Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. (…) Cineva din mulțime a strigat «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. (…) Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”, relatează profesorul Gheorghe Mihailiuc în cartea sa.
Totul a fost un plan dinainte pus la punct, o farsă sinistră. Cinci gropi comune pregătiseră deja trupele lui Stalin pentru cele ce aveau să urmeze. Autoritățile sovietice au încercat să șteargă amintirea celor uciși și să facă uitate atrocitățile comise, plantând o pădure de molizi peste gropile comune săpate la Fântâna Albă.
Numărul morților nu va mai putea fi stabilit cu exactitate niciodată, dar se presupune că peste 2.000 de români au fost omorâți în 1941, în ziua de Paști, la Fântâna Albă.
În 2011, autoritățile din România au instituit prin lege ziua de 1 aprilie ca „Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
