– Am un coleg de clasă, Virgiliu (Parghel), care desenează dumnezeiește.
– S-ar putea să devină Pictor…
(Un dialog cu un prieten, pe la sfârșitul anilor 60, pe când eram, cu toții, elevi de școală gimnazială, în Suceava.)
„Cred că obstacolele-s făcute să depisteze excepționalul. Excepționalul fără obstacole nu se dezvoltă. Trebuie sa-i pui obstacolul în cale și să vezi: ce face? Sare? Poate?” (Virgiliu Parghel)
Pictorul Virgiliu Parghel este de mulți ani un reper în arta plastică din România. Talentul de excepție și activitatea sa prodigioasă l-au determinat să depășească obstacolul, să se dezvolte ca artist și să își trăiască bucuria de a picta pe calea regală a artei sale.
Zilele trecute, la Muzeul Național al Bucovinei, a avut loc vernisajul expoziției sale de pictură și grafică, lucrările sale fiind donate instituției de cultură sucevene. Sunt semnele de gală ale viziunii sale de pictor care iau formă vizuală în drumul lor către publicul iubitor de artă.
Chiar dacă majoritatea lucrărilor din expoziție sunt relativ recente, cele, câteva, mai vechi dau expoziției un caracter retrospectiv și multivalent. (Cu mai mulți ani în urmă, tot la MNB, a fost prezentată o amplă retrospectivă, din care am înțeles atunci, mai bine, evoluția sa artistică).
Lucrările de început, din perioada studiilor universitare, ca și cele din primii ani de după finalizarea acestora, ies în evidență prin desenul riguros, dar cu pregnante accente individuale, prin tonurile deschise și nuanțe cromatice a căror finețe elaborată exultă într-un rafinament evident și particular. Doar cu puțin mai târziu, în primii ani de activitate suceveană, se remarcau execuțiile cu paletă reținută, parcimonioasă, în tonuri neutre, oarecum monocrome. În anii următori, pictura lui Virgiliu Parghel te putea duce cu gândul la fauvismul începutului de secol XX, la Georges Rouault, la al său Christ, sau la senzualitatea și cromatica penetrantă a picturilor lui Kees van Dongen.
În perioada bucureșteană, Virgiliu Parghel își individualizează stilul, își desăvârșește amprenta plastică și își învinge, din nou, obstacolul, pentru a deveni reperul de care aminteam. Portretele (autoportretele), naturile în atelier, sau peisajele, din Muscel, poartă caracterul inconfundabil al artistului. Tușele viguroase, desenul schematic, acoperit de pasta densă, cu nuanțe căutate, concordante viziunii sau temelor propuse, vin să arate interacțiunea dintre dispoziția și disponibilitatea artistului și ființele (sau neființele) prezentate în cadru.
Un loc aparte între lucrările prezente în expoziție îl reprezintă cele de inspirație religioasă, ce degajă suflul mistic, devenind recognoscibile dincolo de accepțiunile comune sau de canoanele uzitate.
Virgiliu Parghel ne oferă bucuria vieții, într-o expoziție memorabilă („Donația”), dăruită de cel ce „creează, poruncește, muncește” întru vizualizarea harului.
Articol realizat de Viorel CHIRICA
