BRÂNCUŞI, ÎNTRE PROCESUL CREATOR ŞI CEL JURIDIC
,,Eu nu creez pasărea, ci zborul’’
Creaţia omenească, de orice fel, artistică, ştiinţifică, tehnică, impresionează prin energia lăuntrică a celui ce realizeaza opera, energie care exteriorizează o anumită stare din parcursul existenţial al creatorului.
În artă modalitaţile de exprimare sunt nelimitate, infinite. Mimesis-ul vărstei iniţiale şi iniţiatice, poesis-ul, perioadei de formare, duc la rezultatul revelat, exprimat direct sau sublimat, la catharsis- ul vârstei maturităţii,. (,, Există un scop în toate lucrurile.-însa pentru a ajunge la el trebuie să ne detaşăm de noi inşine’’/Am realizat aceste lucruri cu atât mai mult, cu cat reuşeam să mă detaşez de persoana mea”- Brâncuşi).
Pe la 1910, în Parisul debordând de energii creatoare, trăiau doi români care, dacă nu se cunoşteau între ei atunci, sigur aveau să fie mândri mai târziu unul de celălalt. Aveau multe în comun, provenind din acelaşi ţinut, care îi aştepta, ca să se confirme o teorie potrivit căreia valorile, marile personalitaţi, apar acolo unde sunt necesare la un moment dat. Sunt Brâncuşi şi Coandă (despre acesta din urmă, într-o noua întâlnire). Şi unul şi celălalt se gândeau, în acelaşi timp, dar in feluri diferite, la un lucru care, şi acum ne fascineaza: ZBORUL(,,În timpul maturităţii am zburat înspre ceruri’’/ ,,Eu nu creez Păsări ,ci zboruri’’, spunea Brancusi). Prin zbor,Brâncuşi realiza acea de’livrance, eliberarea, desprinderea de povara corporalului, aspiraţia către sublimarea şi iluminarea materiei, năzuinţa către absolut.
Brâncuşi voia să exprime zborul în sculptura sa şi a reuşit: păsările lui de aur, măiestrele, păsările albastre, ţâşnesc în văzduh, de cum le priveşti şi cu sufletul. (,,În sculptură, dacă găseşti ieşirea, te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor’’- Brăncuşi).
În inima Parisului, asaltat de vizitatori oficiali şi neoficiali, veniţi din toate ţările, felul său de trai părea cel al unui ţăran român, înconjurat de mobile făcute de mâna lui: de la scaune şi bănci de lemn şi mese rotunde de piatră (care puteau fi şi socluri pentru lucrările sale), pâna la poarta ţărănească din bârne (a sărutului) care separa spaţiul atelierului în locuri cu destinaţii diferite.(,,Eu am fost întotdeauna un prince-paysan’’/,,Aristocraţii şi ţăranii nu se tutuiesc’’-Brăncuşi). Dar Brâncuşi a devenit în scurt timp mult mai mult decât o verigă în lanţul meşterilor din neamul său. Era o personalitate complexă care s-a relevat de timpuriu, un trăitor complex al existenţei fizice, dar şi un filozof, un iniţiat în cuprinderea existenţei la nivel superior, universal. Ba mai mult, a fost omul şi artistul care a înţeles caracterul temporar al oricărei atitudini estetice şi imposibilitatea definirii frumuseţii doar după normele trecutului. Estetica, în general, este constantă, atemporală şi universală, dar modul ei de manifestare este multiplu, variabil, liber şi, de cele mai multe ori, progresiv (şi progresist), după cum evolueaza mentalul individului şi al colectivităţii. (,,La Brâncuşi, dezvoltarea interioară merge desăvârşit cu evoluţia estetică, ceea ce conferă acestui nou limbaj un sens profund şi durabil’’ – Carola Giedion Welcker). Ajungi să-l cunoşti foarte bine pe Brâncuşi, doar citindu-i Aforismele (din care am preluat o parte, prezentate în aceste rânduri), în care îşi exprimă convingerile şi credinţa sa în legătură cu aspectele esenţiale ale vieţii, ale existenţei sufletului omenesc, ale artei sale şi ale creaţiei artistice în general. Referirile la creaţia artistică (europeană, mai ales), sunt bazate pe geniul şi experienţa sa, părând şocante, paradoxale uneori. Adepţii convenţiilor, cei cu atitudini bazate pe clişee (academiste), pot fi contrariaţi.
Brâncuşi a înţeles încă din copilărie rostul şi menirea artei. Privea şi contempla formele pe care natura le-a creat şi îşi dădea seama că, în artă, omul nu imită natura (nici nu ar putea să o facă!). Trebuie doar să o transfigureze şi să-i confere valenţe estetice. A studiat arta antică şi a înţeles seninătatea şi simplitatea stărilor exprimate. A cunoscut operele Renaşterii şi s-a detaşat de înverşunarea artiştilor acelui timp şi a personajelor reprezentate de aceştia. Chinul lăuntric al personajelor născute în acea perioadă, încleştarea lor în lupta pentru un ideal concret sau himeric, angoasa lor (uneori), nu l-au mişcat pe viitorul artist demiurg, chiar dacă Renasterea exprima cel mai bine spiritul european occidental: acela de a face, de a găsi; de a rezolva problemele şi conflictele cu care oamenii se confruntă. (,,Nu căutaţi formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată.’’). Exprimarea detaliului, cu acurateţe de orfevru, realizarea perspectivei, ca şi când ar fi fost construită cu compasul, reprezentau idealul iubitorilor de arta a acelei perioade a renaşterii spiritului grec, nu lipsită de un păgânism în ceea ce priveşte scopul pentru care era facută, de epicureismul celor ce trăiau într-o aşa perioadă de prosperitate culturală. Poate de aceea Brancuşi s-a străduit să-l înţeleagă pe Michelangelo şi a sfârşit prin a nu-l primi ca reper în devenirea sa artistică şi umană.(Michelangelo nu a reuşit să se elibereze de turmentele-i intime…’’). Brâncuşi voia să exprime altceva. Să arate ,,bucuria pură’’, miracolul existenţei înseşi, emanciparea sau elevaţia sufletească, conştiinţa nealterată de mental. Şi a reuşit: formele sale reprezintă esenţializarea celor din jur. Trăirea este sugerată, miracolul existenţei este asumat. (,,Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se confundă în ultim, într-o formă unică – tăcerea…Tăcerea – a cărei efigie ne relevă noţiuni duale:Timpul şi Eternitatea’’).
Dincolo de toate aceste bucurii ale spiritului, Brâncuşi a fost determinat să intre într-o acţiune de un prozaism descumpănitor, acuzaţia de ,,trafic cu metale” între Franţa şi America, soldată cu un proces la curtea de judecată.
In cartea sa despre Brâncuşi, pe care l-a cunoscut şi apreciat, Carola GiedionWelcker, istoric şi critic de artă de mare anvergură internaţională, deschizatoare de drumuri, creatoarea unor noi puncte de vedere asupra artei, prezintă acest eveniment unic în istoria artelor plastice.
In 1926, Brummer Gallery din New York, organizează prima expoziţie de ansamblu a lui Brâncuşi (17 noiembrie-15 decembrie) cu 37 sculpturi, 5 socluri, 1 tablou si 27 desene, având un catalog generos cuprinzând o prefaţa de Paul Morand (fost ambasador al Franţei la Bucuresti), extrase din presă, aforismele sculptorului şi 33 de reproduceri pleine page, cele mai multe chiar după fotografii realizate de Brâncuşi însuşi. Autoritaţile vamale americane pretind că Brâncuşi a vrut să introducă metal în Statele Unite, declarându-l operă de artă.
,,Pasărea de aur’’, terminată în 1926, a fost vândută de catre Brâncuşi unui colecţionar american. Dar, vama americană i-a impus lui Brâncuşi plata unei (mari) taxe vamale, lucrarea nefiind recunoscută de această instituţie ca fiind operă de artă. Brâncuşi a intentat acţiunea juridică ce s-a derulat pe parcursul a doi ani. Dezbaterile Curţii au ajuns în zona intimă a teoriei şi filozofiei artei. Ciocnirea de idei era inevitabilă.Vechile teorii care legau arta de principiul imitaţiei (reprezentare fidelă a naturii) au fost contrapuse unui dicţionar de artă existent deja la aceea dată (March’s Thesaurus), care disocia conceptul de operă de artă de acela de imitare a naturii şi ridica probleme estetice independente de imitaţie. La expunerea definiţiilor despre artă şi frumosul artistic, Brâncuşi a fost prezentat, oarecum forţat, ca fiind reprezentantul unei mişcări abstracte, care se dezvolta in acea vreme (lucru lămurit ulterior de teoreticieni şi de însuşi Brâncuşi, care nu-şi considera opera ca fiind abstractă, aceasta ,,trăind’’ din insăşi esenţa spiritului modelelor sale, care retrimit privitorul la forma originară, arhetipală chiar). Brâncuşi îşi expune declarativ punctul de vedere asupra activităţii din care a ,,ieşit’’ Pasarea: ,,Este o operă originala. Eu însumi, cu mâinile mele, am modelat-o din bronz brut. Tema bronzului reprezintă cea mai proprie şi mai aparte invenţie a mea.’’
A fost un moment neplăcut, dar în acelaşi timp o acţiune fericită, pentru dânsul şi cei care l-au susţinut (critici de artă, artişti, colecţionari) care a dus la înţelegerea a ceea ce, în mod (doar) cronologic, s-a numit Artă modernă. A fost manifestul sculpturii sale.
Brâncuşi a reuşit cu concursul colecţionarilor, criticilor de artă, să demonstreze că ,,metalul ’’, Pasărea de aur, era (şi este) o operă de artă. Era zborul său, kalokagathos-ul, frumuseţea transcendentă a materiei.
Viorel CHIRICA
