ASpriație la lecturăCultura

TO BE OR NOT TO BE…O EXPRESIE CĂT UN SISTEM FILOZOFIC, O CONCLUZIE LA CELE MAI REPREZENTATIVE ACŢIUNI OMENEŞTI: ARTĂ, ŞTIINŢĂ, CREDINŢĂ

Recent, o cunoştinţă apropiată mi-a spus, pe un ton confesiv, în care se amestecau, nedisimulat, uimirea cu bucuria, dar şi cu o unda de aprehensiune, că fiul său, la vîrsta liceului, vrea să devină actor.

Am fost deodata însufleţit de această declaraţie, care m-a făcut să reflectez  din nou asupra acestei (sclipitoare) meserii, o meserie pe care o admiram si mă străduiam, în răstimpuri, să o inţeleg cât se poate de bine. Chiar dacă nu fac ierarhii în ceea ce priveşte artele, mă gândesc deseori la deosebirea dintre ele, iar arta actorului are un specific aparte. Pentru a-şi elabora opera, rolul său efemer, actorul nu îşi foloseste doar talentul. ci şi anumite insusiri (inefabile), din care rezultă faţetele particulare ale personajului creat. Intervine cu personalitatea proprie, cu harul particular, cu spiritul său. Impresioneaza oricum: ,,la vedere’’  sau în ,,off’’.Prezenţa lui, scintilantă, eterică, creează  magia interacţiunii cu publicul, fluidul care inundă spaţiul evenimentului în desfaşurare, magnetismul în care este prinsă audienţa sa. Este universul din care iradiaza celelalte lumi: personajele sale.

Iar gîndul  m-a dus imediat la Hamlet, şi nu atât la drama sa, ci la modalitatea prin care acest prinţ, devenit si prinţ al artei scenice, o foloseşte pentru a găsi adevărul faptelor ce i-au pricinuit nefericirea. Hamlet apelează la actorii unei trupe ambulante pentru a-l demasca, în mod indirect, pe asasinul tatălui său. Aici intervine un alt aspect al manifestării actorului, interacţiunea cu celălat tip de creaţie din acest domeniu, creaţia regizorală, concepţia a ceea ce urmează să fie arătat publicului, în care cadrul de desfăşurare, ,,tabloul’’, aduce elementele ce favorizează nu doar inţelegerea mesajului ci şi emoţia din sfera vizualului necesară la receptarea în integralitate a mesajului..Ca să-şi atingă scopul, le cere actorilor să renunţe – în parte – la ceea ce este much ado, chiar dacă libertatea lor de exprimare e admirabilă (libertate care produce evoluţia oricărui demers artistic prin schimbarea paradigmei în ceea ce priveşte acceptarea unui anumit tip de exprimare estetică, care duce inevitabil la emanciparea publicului spre o noua înţelegere a artei, în acea epoca, un posibil câştig al teatrului medieval în faţa celui antic),  le dă indicaţii ,,regizorale’’ precise, îi intoarce către un  teatru elaborat (,,o cronică vie şi prescurtata a vremurilor’’- W. Shakespeare), le cere un mod echilibrat de exprimare, o măsură pentru măsură, fără intensitate vocală inutila ori amplitudine exagerată a gestului (,,…în vârtejul pasiunii, trebuie să cauţi să păstrezi o măsură care s-o mai astâmpere puţin’’-W. Shakespeare). Actorii lui Hamlet trezesc astfel noi tipuri de afecte,  inclusiv fobia faţă de derapajele morale ale unor personaje întruchipate, sunt convingători şi ,evident,  comprehensibili, determinând,  în cele din urmă, acceptarea adevărului regăsit, care iradiază din lumea creată pe scenă către audienţă, acolo unde mirarea şi exaltarea se întrepătrund (,,mysterium tremendum et fascinas”).

,,Hamlet’’ devine astfel, una dintre marile piese, în care se desfăşoară şi ,,teatru în teatru’’, chiar în prezenţa ,,regizorului’’. Este un exemplu precursiv de manual al artei actorului, cu atât mai mult cu cât valabilitatea acestuia se bazează în primul rând pe masură, pe simţul comun, pe inteligentă ca suport al esteticului..

Actorul este o lume misterioasă, paradoxală, copleşitoare; este capabil să dezlanţuie acel numen care îi asigură veneraţia, dar şi dorinţa spectatorilor de însinuare în spaţiul său vital.

To be or not to be…, ca o concluzie, la sfarsitul oricărei activităţi în care atitudinea dilematică, dubito, este câştigătoare în faţa oricărei atitudini sentenţioase.

Şi, rămânând în acest domeniu al artei actorului, celebra aserţiune se insinueaza in minte, ca o concluzie, la sfârşitul unui remarcabil film, ce merită amintit, foarte apreciat la momentul realizării, (mai ales dupa scena din final, cu partida de tenis… mimată), Blow up (1966), de Michelangelo Antonioni.

Un articol realizat de prof. Viorel CHIRICA

Articole Similare

Te-ar interesa si
Close
Back to top button