POVESTIRILE LUNII PALIDE DIN NOPŢILE SIBERIENE
Schimbarea unghiului sub care priveşti realitatea te poate face să o inţelegi mai bine. Să schimbi chiar realitatea imediată – ca o trecere in imaginal (şi intr-un diferit statut ontologic) – să trăieşti în alt loc, ar putea fi o modalitate de a-ţi (re)găsi identitatea, chiar fericirea.
Iata o idee ce poate fi atribuită şi romanului ,,ZULEIHA DESCHIDE OCHII’’, de Guzel Iahina. Iar Zuleiha, acest minunat personaj, chiar i-a deschis, iar miracolul s-a produs: a supravieţuit în noul mediu de viaţa în care a fost silită să trăiască, a descoperit aspecte necunoscute, pâna atunci, ale existenţei…
Am trăit mai mulţi ani în comunismul românesc, destui ca să îl inţeleg E un regim politic al cărui urme se şterg foarte greu. (Tot ce se întâmplă, de mai mulţi ani, în ţările în care a fost ,,instalat’’ şi, în cele din urmă, abolit, i se datorează). Apoi, timpul mi-a abătut gândurile spre frumuseţea uitată a lucrurilor, până când am descoperit un roman, ,,Zuleiha deschide ochii’’, de Guzel Iahina (,,cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme’’– E. Vodolazkin), care mi-a readus în memorie acel regimul politic, în contextul lui originar, în Rusia sovietică. Dar, poate mai presus de un trist remember al acelui climat politic, citind cartea, am fost sedus de personajul principal, Zuleiha, femeia, a cărei evoluţie între physis si metafizică (coordonatele naturale ale ,,modelului’’feminin) impresionează, în acest caz, prin forţa interioară cu care reuşeşte să depăşească îngrozitoare încercări, atunci când, în anii 30 ai regimului stalinist, este deportată din satul ei într-un lagăr de muncă forţată din Siberia, după ce soţul ei este omorât de un ofiţer al armatei roşii.
,,Zuleiha deschide ochii’’ a consacrat o tânără scriitoare rusă de origine tătară, Guzel Iahina, care a marcat înca un drum în zona romanului rus contemporan. o carte care a adunat cele mai prestigioase premii literare din Rusia. (,,O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literature rusă’’– E.Vodolazkin). Viaţa, cu imprevizibilul ei, a făcut ca personajul central al acestei tulburatoare cărti, Zuleiha, o tânără femeie, aparent fragila, dar cu o personalitate complexă, să deschidă ochii (şi către sine) şi astfel, introspectiv, să-şi regaseasca identitatea, chiar fericirea. Zuleiha se remodelează în noua realitate, în noul mediu în care ajunge – în mod silit – să trăiască. Fără să-şi modifice matricea spirituală iniţială, îşi continuă existenţa cu aceeaşi discreţie, iar devotamentul pentru cei cu care împarte viaţa de lagăr şi mai ales dăruirea maternă îi amplifică personalitatea. Zuleiha deschide ochii şi începe să trăiasca altfel. Începe un nou fel de viata, după ce este luată cu forţa din satul ei din Tatarstanul sovietic, unde trăia în condiţii de formală libertate şi fericire, în mediul ei, mărginit geografic, social, familial, îngrădit de superstiţii, ca reziduu al dogmelor religioase, de cutume şi tabuuri familiale, de tradiţii ancestrale răstălmăcite, care o făceau dependentă de soţul mai vârstnic, autoritar şi auster, ca şi de soacra maliţioasă şi plină de capricii absurde, insurmontabile, de obsesia cărora nu reuşea să scape. Apoi, când libertatea i-a fost luată, Zuleiha a deschis ochii… Şi a văzut lumea, cu tot ce are ea: virtute şi degradare, tandreţe şi nepăsare, dar mai ales, a văzut cruzimea, răul provocat de oameni (cu precaritate sufletească) oamenilor. (Îi era greu să înţeleagă de ce oamenii ajung să provoace semenilor atâta suferinţă).
Zuleiha trece prin acest inimaginabil calvar, cu o stare de graţie obţinuta iniţial prin acceptarea lucidă, (poate resemnată) a statusului de tânără soţie, iar apoi prin conştientizarea noii realităţi în care îi este dat sa trăiască, ca şi prin implicarea într-o neobişnuită legătură de iubire. Discretă şi simplă, existenţa ei se valorizează în trăirea maternitaţii depline (traumatizată iniţial de pierderea prematură a fiicelor sale), cât şi în atât de naturalul, pentru ea, sentiment de ataşament faţă de cei din lagăr, în mijlocul cărora este educat, pe parcursul celor şaisprezece ani (cat a durat viaţa ei în lagăr) fiul său, Iusuf, născut la începutul detenţiei. La educaţia acestuia contribuie câţiva dintre cei cu care Zuleiha şi-a început deportarea: doctorul Leibe, care îşi dorea să trezească în Iusuf intereseul pentru medicină, sau pictorul Ikonikov, care îl atrage (cu succes) pe Iusuf catre arta sa şi, în aceslaşi timp, pictând, din memorie scene citadine din marile capitale ale lumii, îi arată lui Iusuf ce înseamnă un mare oraş, cu oameni pe mari bulevarde, printre uriaşe clădiri.
Pe parcursul desfaşurării evenimentelor, odată cu pierderea efectiva a libertaţii exterioare, Zuleiha deschide ochii către noua ei realitate, atât de diferită de cea în care trăise până atunci. Reperele i se schimbă, iar instinctul adaptativ o determină să-şi modifice sistemul de valori la care trebuie să se raporteze Îsi lasă corpul şi inima şi mintea să funcţioneze altfel, devine conştientă de noua ei situaţie, înţelege mai bine legăturile dintre oameni. Se redescopera. Raportarea la Dumnezeu e altfel (devine conştienta de infinita capacitate a lui Dumnezeu de a înţelege motivele noului său comportament). Eliberarea spiritului se impleteşte cu cea a trupului, îşi descoperă feminitatea, senzualitatea. Treptat, Zuleiha se abandonează în discreta, sensibila, dar fascinant de naturala legătură erotică cu Ignatov, comandantul lagărului, celalalt personaj central al cărţii (contraponderea în echilibrul caracterial al romanului), ,,modelul’’ masculin al acestuia, de asemenea un personaj complex, care, în timp, în acelaşi mediu îşi găseşte şi el noi repere existenţiale şi îşi regăseşte umanitatea pe parcursul lungului drum pe care il străbate împreuna cu deportaţii. (Obârşia lui umilă, copilăria în sărăcie extremă – prezentată în flash- back – nu reprezintă, îşi dă seama pe parcursul derulării evenimentelor, un motiv de dezumanizare, fie şi pentru o cauză ,,inalta’’, cum presupunea că o reprezenta aşa numita revoluţie comunistă). De fapt, legătura dintre Zuleiha şi Ignatov se iniţiază, în mod subliminal, înca de la prima lor întâlnire şi e percepută de cititor prin descrierea cu fineţe a subtilitaţilor atitudinale a fiecăruia dintre ei, chiar dacă, şi unul şi celălalt, îşi reprimau atunci, instinctiv, orice gest sau gând care să permita intrarea celuilalt în propria conştiinţă. Latenta atracţie era, pentru amândoi, o provocare a minţii, mândriei şi luciditaţii. Lucrurile se schimbă mai ales dupa ce Ignatov o salvează de la înec pe Zuleiha, în naufragiul barjei cu deportaţi aproape de locul în care urma să se construiască lagărul de muncă, dar mai ales în timpul detenţiei, când proximitatea dintre ei desface reţinerile autoimpuse. La un moment dat, în pădurea siberiană, sălbateca, nesfârsit de frumoasă, care îţi inducea sentimentul unei singurataţi primordiale, Zuleiha şi Ignatov se întâlnesc. O intâlnire epifanică, hotărâtoare pentru soarta amândurora, în care cei doi conştientizează, dar mai ales acceptă, atracţia dintre ei. E inceputul acestei legături, neverosimile, de o senzualitate nedefinită, reţinuta, dar plină de duioşie: o stare magică, descrisă antologic în roman: Zuleiha „ se ducea (la Ignatov): urca încet cărarea, deschidea uşa grea, respira adânc și plonja în mierea densă, vâscoasă. Simțea cum ea însăși se transformă toată în miere: mâinile, care puneau ceaunul pe masă, parcă i se prelingeau de-a lungul corpului, picioarele, care pășeau pe podea, parcă se lipeau de ea (…).”
Am fost captivat mai întai de stilul literar al scriitoarei, care a dezvoltat romanul într-o estetica aparte, în care un limbaj frust creează imagini sugestive, ale mediului unde se manifestă personajele redate în specificul şi în complexitatea lor, astfel că impactul asupra cititorului devine foarte puternic. (,,Pentru mine rămâne de neînţeles cum a reuşit o autoare atât de tânără să creeze o operă atât de puternică, un imn închinat iubirii şi tandreţei în infern’’– L. Ulitkaia). Derularea evenimentelor are un puternic efect vizual, cinematografic. Construcţia narativă, tot de tip scenaristic, contribuie firesc la redarea contextului, istoric în care se desfaşoară viaţa personajelor. În funcţie de prezenţa şi importanţa lor în cadrul romanului, atrage atenţia tehnica flash forward-ului, când unora dintre personaje (cele episodice) dar emblematice pentru regimul politic amintit, li se creionează, pe loc, devenirea ulterioara şi, implicit, se accentuează caracterul aleator şi imprevizibil al evoluţiei lor în lumea apocaliptică a regimului care îşi consolida puterea prin reprimarea celor consideraţi aprioric duşmani.
De asemenea, impresionează modul de redare a momentelor de recurs la superstiţii ale Zuleihăi (la spiritul pădurii ce trebuie îmbunat), realizat prin hiperbolizarea stărilor de emoţie şi tensiune mistică, evidenţiate, tot cinematografic, prin gros – planuri sau prim – planuri, iar succesiunile rapide de imagini (de la naufragiul barjei), contrastează cu cele statice, din pădurea siberiană, în care căderea câtorva cristale de zăpadă din copacii încărcaţi, tulbură liniştea absolută, ireală, a peisajului hibernal.
Citind, aveam în mod inconştient, incontrolabil, senzaţia, ca un vechi reflex format în ani lungi de aprehensiune datorată regimului politic amintit, că romanul a scăpat în mod miraculous cenzurii şi că puţin va lipsi până când autorul, şi cititorul, vor fi, în cele din urmă, ,,preluaţi’’ într-o amară custodie. (Aveam, parcă, teama că autoarei i se va retrage dreptul de a mai scrie ceea ce doreşte). În felul acesta, simpatia, dar mai ales admiraţia, pentru talentata scriitoare tătară creştea, iar caracterul de ,,eveniment’’ ,al unei astfel de lecturi, te făcea să amâni finalizarea acesteia. Îţi doreai prelungirea contactului cu ,,mediul’’ în care te duce lectura, cu sublimul unor personaje şi implicit cu dorinţa de a ,,prinde’’ mai mult din personalitatea autoarei, a cărui farmec se insinua subtil în propria mandorlă. (Au fost suficiente cateva referiri la Kazan, capitala Tatarstanului, oraş important, cosmopolit, cu ,,personalitate’’, ca să-ţi doreşti să-l vizitezi, pentru a-l cunoaşte mai bine.
O poveste minunată, plină de dramatism, cu un numar mare de personaje, echilibrate sub aspectul caracterului lor, nobil sau malefic, după caz, o paletă largă a diversităţii tipologice a naturii umane, o analiză detaliată a sufletului uman, o pledoarie pentru viată şi frumuseţea
ei, în care iubirea, maternitatea, solidaritatea sunt premise ale bucuriei de a trăi. O diversitate culturală care prezintă tabloul vieţii sociale din Rusia sovietică a anilor 30, când manipularea în interes de clasă stârneşte partea întunecată din oameni şi dă frâu liber egoismului, oportunismului, delaţiunii. ,,Zuleiha deschide ochii’’, o trezire la realitate, o carte de referinţă pentru subiectul tratat, acela al femeii arhetip; povestea unei femei pentru toate anotimpurile, a unei femei pentru eternitate.
Un articol realizat de prof. Viorel CHIRICA.
